Andrea Voica 

M-am născut pe 16 august 1975 la Reşiţa, unde am şi trăit până la vârsta de 15 ani când am plecat în Statele Unite. Tot la Reşiţa am urmat cursurile Liceului de Matematică- Fizică din clasa întâi până în clasa a noua inclusiv, apoi am continuat liceul la New-York, unde am făcut şi facultatea.

Sunt absolvent al Universităţii "St.John's University" profilul "business-management" şi mândră să recunosc că am terminat facultatea cu titlul onorific de "summa cum laude".

Am început să cânt la vârsta d e 6 ani, uimind pe toata lumea dar mai ales pe mama care nu ştia că eu îmi doresc acest lucru şi nu mă auzise cântând niciodată. Contrar a ceea ce crede multă lume mama nu m-a împins niciodată pe drumul cântecului popular; a fost drumul pe care l-am ales singură în viaţă şi pe care l-aş alege chiar dacă m-aş mai naşte o dată.

Prima mea apariţie pe scenă a fost la vârsta de 6 ani şi s-a petrecut pe scena Casei de Cultură din Reşiţa. Mama avea acolo un spectacol iar înainte de acel spectacol i-am spus mamei că vreau şi eu să cânt. Bineînţeles că nu m-a luat în seamă şi mi-a spus să o las în pace că nu are timp de joacă. Atunci mi-am câştigat membrii orchestrei de partea mea făcându-le o mică demonstraţie şi convingându-i că eu chiar pot să cânt. Împreună cu ei am abordat-o din nou pe mama şi am rugat-o să mă lase totuşi să cânt în acel spectacol. Până la urmă mama s-a lăsat cu greu convinsă şi mi-a improvizat un costum naţional de-al ei care îmi era foarte mare, mi-a explicat puţin ce înseamnă să cânţi cu orchestra pentru că era o premieră pentru mine, (aceasta a fost prima şi ultima lecţie de muzică pe care am primit-o vreodată de la mama), şi am intrat în scenă. Mama a rămas în culise extrem de emoţionată şi cu ochii în lacrimi, iar eu am intrat în scenă fără pic de emoţii şi atât de dezinvoltă de parcă acesta era cel mai firesc lucru din lume pentru mine. Nu ştiam decât trei cântece pe care am fost nevoită să le repet pentru că publicul m-a iubit din prima clipă şi aproape că nu am putut să ies de pe scenă. Mama plângând de bucurie îmi făcea semne din culise să ies din scenă, iar eu îi arătam că nu pot pentru că mă vrea publicul, de la care primisem flori şi ciocolată. Zâmbesc şi acum când îmi aduc aminte de acele momente care s-au petrecut cu mai bine de 25 de ani în urmă.